Marile iubiri şi dragostea părintească

Întrebări vechi la ceas de noapte târziu. Ascultam “Solo” şi, pe la minutul 3, m-am “trezit”: asta cred că simţi când îţi păşeste un copil în viaţă.

Mă întrebam cum fac părinţii de îşi pot iubi copiii atât de mult. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât devine mai aparent că mama şi tata rămân singurii care ne iubesc cu adevărat necondiţionat, fără a cere ceva în schimb. Şi m-am întrebat: ce face posibilă dragostea asta în întregimea ei? Mi-am adus aminte atunci de ochii sclipind ai mamei când ţine în braţe un bebeluş sau când e profund fericită. Ochii mari şi plini de viaţă, de parcă traversează lumi întregi şi sapă în adâncimile sufletului. Ochii mamei care ştiu tot, dinainte să recunoşti că ai greşit, dinainte să o minţi sau să te prefaci că n-a fost vina ta. Privirea tatei când e împovărat de griji sau când i-ai spus o vorbă care-l doare dar ţine prea mult la tine ca să-ţi mai spună ceva. Şi atunci am realizat: dragostea părinţilor are conturul marilor poveşti de iubire: ea vede omul cu tot ce este el, îi recunoaşte în fiinţă atât sămânţa binelui cât şi pe cea a răului. Îi vede momentele de graţie, neputinţele, splendoarea, fricile, frumuseţea nepământeană, dar şi colţurile sparte. Omul e exact ca în versurile lui Nichita: un cub perfect în imperfecţiunea lui.

Dragostea părinţilor îi acceptă copilului, dinaintea împlinirii rostului său, devenirea (cu tot procesul pe care îl presupune ea). Nu are aşteptări exagerate sau nerealiste. Ea îi permite, pur şi simplu, să existe. Părintele e primul care îi recunoaşte dreptul de a fi şi dreptul de a fi ocrotit prin iubire, în acelaşi timp în care îşi identifică şi îşi asumă, ca într-o oglindă, obligaţiile morale şi îndatoririle sufleteşti. Părintele nu calculează riscuri sau lasă loc de erori în dragostea lui. El acceptă doar ipoteza conform căreia existenţa acestui copil înseamnă prelungirea cordonului ombilical simbolic în eternitate. Iubirea părintească nu e un nod pe care să-l desfaci când vrei să fii independent, când ţi-e greu sau te simţi neînţeles, când nu te simţi demn de ea, când crezi că oferi mai mult decât primeşti în schimb. Legătura asta e ca un contract nescris. Din dragostea asta nu-ţi iei lucrurile şi pleci. Iubirea asta te urmăreşte, devine o parte din tine şi, oriunde mergi, ea vine cu tine. O accepţi cu tot ce este ea, tot ce n-a fost şi tot ce poate să devină. Dragostea asta e absolută. Să primeşti tot ce are ea de oferit înseamnă să îi dai totul înainte să îţi ceară. Iar asta lasă cicatrici. Să accepţi o astfel de dragoste înseamnă să îţi ierţi viitoarele greşeli şi să arunci pe fereastră posibilitatea dezrădăcinării şi abandonului.

Marile poveşti de dragoste nu se nasc şi nici nu supravieţuiesc din jumătaţi de măsură. De asta cred că, oricât de mult ar iubi un suflet, nu va putea nicicând să compenseze pentru un al doilea. (De aici şi ruleta rusească a destinului: lângă care suflet alegi să te opreşti? Şi de unde ştii că e cel potrivit, jumătatea la care visăm cu toţii? Mai rişti totul o dată sperând la o dragoste şi mai mare, sau tragi linie şi îţi iei împăcat “trofeul” acasă, spunându-ţi că mai bine de atât nu se poate? Şi dacă greşeşti?… Dar dacă, de fapt, deja ai câştigat?…)

O mare dragoste poate fi traită doar pe de-a-ntregul. Nu există punte de mijloc. Odată ce începe, o astfel de dragoste există într-un continuum temporal: toate ieşirile sunt blocate, ca într-un fel de ultimatum suprem jucat până la sacrificiu. Dacă greşeşte marginal, ea poate ajunge până la tragism. Dacă e înarmată cu fidelitate şi un curaj uriaş, ea poate cuceri orice i se iveşte în cale. De fapt, cred că asta înţeleg de timpuriu şi marile iubiri: egoismul sufletesc e direct legat de partener. În grila marilor iubiri, a îngădui naufragiul celuilalt e echivalent cu o participare voluntară (prin refuzul implicării), tacită, a celui dintâi, complice deci la un eşec comun ce înregistrează doi vinovaţi. Personajele marilor iubiri au dramul ăsta de înţelepciune/nebunie de a trăi totul la dublă intensitate. Poate din cauza asta şi devin atât de repede eroii noştri preferaţi din poveste. E o percepţie ideală şi realistă în acelaşi timp. Singura cale spre împlinire e sacrificiul suprem, şirul neîntrerupt de încercări şi lupta până la ultima suflare, eternul “totul sau nimic”. Dragostea părintească e loială până la capăt, oricât de obosită de încercări şi naufragii ar fi. Ea are mereu timp să caute răspunsurile din adâncimi şi să resusciteze simţurile ori de câte ori ar fi necesar, fără să idealizeze sau să aştepte ceva în schimb. Te primeşte aşa cum eşti. În esenţa ei contradictorie, această privire a părintelui de care aminteam mai devreme, ca şi cea a sufletului pereche, când te găseşte, te descoperă, te demască şi te cunoaşte cu adevărat. (Poate de aici expresia “te soarbe din priviri”.)

Concluzia? Opriţi timpul. Când faceţi cuiva loc în viaţa voastră, trăiţi mocnit, de parcă aţi fi suspendaţi în eternitate; priviţi în adâncime; priviţi nesătul, ca pentru întâia oară; priviţi până la oglindire. Iubiţi hazardos. Riscaţi totul, cereţi totul, oferiţi totul şi daţi rost lui “te iubesc” simţindu-l mai mult şi spunându-l mai puţin – e loc destul şi timp destul pentru dragoste.

 

© Laura Rusu

Diateze

Ţesute-n zestre, îndoielile-şi cer dreptul.
Din mască au căzut în volburi
semnele de întrebare
şi virgulele toate la un loc
ne privesc în faţă,
ca într-un joc nepreţuit de râuri de nelinişti
din care inimii-i rosteşti “mai e puţin”.

Arta Conversatiei

Tu si viata mea de acum.

“…Ce drum, ce vreme, ce culori, cata pace si cata maretie. Si noi doi, ca la-nceputul lumii. Am facut drumul dus-intors fara sa ne-atingem, fara exclamatii de entuziasm, cu umilinta, ca-n fata unei minuni de nepatruns.”

(Ileana Vulpescu, “Arta conversatiei”)

Calibris

Nisipul doarme,

Pătură de nalbe peste liniile tremurânde din palmă

Un ecou din pustii la țărmul dintre lumi

Ne soarbe în valuri de-a rândul

Sub punte, in iarna ferestrelor ninse

Cu ramuri în cer.

Un clopot în miez de ruini, jos, în matcă,

Răsună-n zăpezi

Ca prin vis.

Of Wholes And Halves

Inside those smiles among which God is watching

Through this eye made of ashes which turned shy,

You blush, forever hiding with your fish tail,

To shout into the world the sea you’ve dreamt

 

Staggering, clumsy, stumbling in slow-motion

Inside our numbness at a loss for reason,

We float away like sleep between eyelashes,

With this first kiss and till the very last

 

Return a thief and talk to me of whispers,

Of drowning and of crosses gone downstream,

Of lack and cries and burdens, of an unending sea,

Of peaks, of wholes and halves,

Of random blisters

Copiii de albie

În zâmbetele dintre care Dumnezeu privește
Prin ochiul de cenușă ce s-a rușinat,
Sfiit, te-ascunzi în coada ta de pește,
Să strigi în lume marea ce-ai visat

Împleticiți, ne-mpiedicăm alene
În dezmorțeala noastră făr’ de căpătâi,
Să limpezim plutirea pe sub gene
Din ultimul sărut și până-n cel dintâi

Tu vin’ și povestește-mi
De-o șoaptă, un înec,
De-o cruce în aval,
De-o lipsă și un urlet,
O mare fără fund,
De-o culme, de-un întreg

The Tempest

 

 

 

 

 

 

I’ve sunk my ships
and brought them all to you, to shore again.

With lids like frames that go beyond
and lips in silent, weary pact,
I dared await this earthbound fate
in sweet, eternal corkscrew archs,
my palm knot quivering.

‘Twas then your god and you, my dear
the ones that stopped their steps to hear
the thousandth tide inside my ear.

Furtuna pe mare

Mi-am inecat corabiile
si-apoi ti le-am adus, toate, la mal.
Cu pleoape in chip de feresti
si buze la loc de-nvoiala,
ma-ncumet sa rabd pe pamant
o dulce, nesfarsita arcuire in spirala,
cu nodul din palma frematand.
Doar tu si dumnezeul tau
v-ati mai oprit sa-mi ascultati al miilea val in ureche.

Kama

O, gurile noastre-amandoua!

Ce dans pecetluit, ce soapta vie!…

Si trupul tau ca rupt dintr-o coloana

O zestre fie-mi, camp in asfintit.

 

Prin globul tau adanc de colb si sticla

Iti strig in licarire ca sunt eu

Si mi-as dori, cu bratele-amandoua,

Sa cant, sa fiu, sa plang, sa curg, sa cer.